Dupa “supravietuirea” piesei de teatru, ajunsi acasa, ne-am pregatit pentru internarea de a doua zi. Se anunta o zi de vineri plina de evimente, insa nici nu stiam ce ne asteapta! Am facut bagajul cu pijamaluta si papuceii necesari, am verificat inca o data daca avem totul pregatit si ne-am culcat cu gandul sa ne trezim la 5:30 dimineata pentru a avea timp sa ajungem la spital la ora stabilita cu domnul doctor Tutunaru. Ne trezim a doua zi la ora stabilita, ne adunam, ne urcam in masina la ora 6 fix, iar la 6:25 parcam masina in fata intrarii spitalului. Deci totul era in grafic. Intram in spital, urcam direct la etajul 2 si intrebam de domnul doctor. Se prezinta o domnisoara doctor, medic rezident in grija domnului Tutunaru, si ne spune ce avem de facut in continuare. Totodata cauta fisa de internare a Sotiei, fisa ce continea toate analizele premergatoare operatiei. Spre surprinderea noastra, cu ocazia vizualizarii fisei de internare am aflat ca Sotiei i se facusera un set intreg de analize, set ce cuprindea si o electrocardiograma si un test alergic si multe alte analize de care Sotia nu avusese in nici un caz parte la internare. Nu comentam nimic, ne consolam cu ideea ca Tutu stie ce face si o urmam pe domnisoara doctor la etajul 3 unde este blocul operator.

Tinand cont ca eram in plina toamna, ora fiind destul de matinala, afara era intuneric aproape bezna. La fel si pe holul ce ducea la blocul operator. Nu exagerez cand spun ca am avut un mare soc. Inca aflati sub emotiile operatiei, Sotia nelinistita de viitoarea interventie, Sotul nelinistit de posibilele complicatii ce pot aparea din senin (nu degeaba ne uitam la productiile Holllywood-iene – avem si de invatat de acolo si mai mult poti sa-ti dezvolti temeri pe care nu le cunoscusei inainte!), momentul in care am intrat la etajul 3 al spitalului si ne-am trezit in fata unui coridor lung si intunecat, luminat doar de cateva lampi de neon aflate la o distanta apreciabla de intrarea pe coridor, a fost epocal. Domnisoara doctor era intr-o mare graba, iar noi doi ne timean cu greu dupa ea. Se opreste in fata unor usi automate si ne zice scurt ca de acolo inainte numai Sotia poate merge. Nu apucam decat sa schimbam un sarut fugar intre noi si Sotia dispare in spatele acelor usi, iar eu raman in intuneric, singur. Nu stiu daca va puteti inchipui cat de traumatizanta poate fi situatia descrisa de mine. Acum tinandu-mi sotia de mana, iar cateva clipe mai tarziu, eu ramanand singur in intuneric, cu temerile amplificate si de emotiile apropiatei operatii. Mii de ganduri negre mi-au trecut prin minte. Am incercat sa ma linistesc, sugerandu-mi ca totul e in ordine si ca nimic rau nu se va intampla. M-am adunat si m-am asezat langa un geam din multele geamuri ale coridorului ce dadeau catre o curte interioara, asteptand. Au trecut astfel clipe, secunde, minute…nu stiu. Stiu doar ca mi s-au parut ore, desi trecusera doar 15-20 de minute. Afara incepuse sa se lumineze, iar din spatele usilor automate nu se vedea nici o activitate. Imi zic in gand ca probabil operatia a inceput si ma indrept in mica sala de asteptare ce se afla chiar la intrarea pe etaj, sala pe care o observasem din primul moment. Ma asez pe o bancuta, dar nu am stare. Imi scot laptopul, incerc sa ma uit la un film, sa ma joc, dar nimic nu ma face sa trec peste agitatie si emotii. Imi strang toate “jucariile” si regret in gand ca nu fumez. Poate asa ar fi trecut mai usor timpul… Cobor un etaj, cu emotii ca nu cumva intre timp sa o scoata pe Sotie din operatie si sa nu o observ, imi pun repede o cafea si urc inapoi la etajul 3. Ma hotarasc sa merg pe coridorul intunecat, coridor ce arata mai putin sinistru acum, din moment ce Soarele se ridicase. Cred ca am stiut cand a trecut fiecare secunda in acele 90 de minute cat am asteptat un rezultat. Imi treceau prin minte diverse scene din filmele americane, in care doctorul venea si vorbea cu sotul, il linistea ca totul a fost in regula, ca sotia se simte bine si acum dupa ce se va trezi va merge la reanimare…. In schimb, dupa aproape o ora si jumatate, usile se deshid si apar doi brancardieri si o asistenta cu o targa, iar pe targa Sotia. Realizez ca prin vis, cu inima batand nebuneste in piept, ca Sotia este pe targa respectiva. Targa se opreste in dreptul meu si ma apropii de ea. Este ea! sotia mea! abia respira, incearca sa-mi spuna ceva, dar gatul uscat si iritat de la intubatie nu o lasa. Se intoarce spre mine, ma vede si lacrimi ii curg din ochi. Ma napadesc lacrimile, dar nu le las sa curga, trebuie sa fiu tare si sa o incurajez. O mangai pe obraz si ii spun ca totul s-a terminat si ca acum e bine. Asistenta imi spune ca operatia a reusit si ca nu sunt compicatii. Ii spune Sotiei pe nume, o intreaba daca o aude si ii spune sa respire. Respiratia Sotiei e un suierat greu, de parca nu ar putea trage aer in piept. Targa porneste, iar eu ma tin dupa ea pana ajunge in sectia de reanimare, unde ne despartim din nou, eu neavand voie sa merg cu ea. Doar atat mai apuc sa-i spun asistentei: sa-i spuna Sotiei sa ma sune cand isi revine, deoarece avea telefonul la ea. Din nou alte usi se inchid in fata mea si raman singur pe un hol pustiu. Lacrimi de bucurie ca am vazut-o si de tristete pentru ca a trebuit sa treaca prin asta mi se rostogoloesc pe obraji. Daca a fost un moment in relatia noastra in care sa simt ca-mi iubesc sotia mai mut decat orice pe lume, atunci in acel moment a fost. Inima mea sfasiata de imaginea ei neajutorata pe acea targa, iar eu in neputinta de a face ceva sa o ajut m-a facut sa inteleg cat de mult o iubesc, cat de mult tin la ea si ea la mine si cat de mult ne dorim acest copil. Ma retrag spre coridorul ce ducea la blocul operator intr-o prima faza sperand ca domnul doctor Tutunaru va iesi sa vorbeasca cu mine despre operatia de-abia incheiata sau macar doctorul anestezist sa-mi comunice starea de sanatate a Sotiei in urma anesteziei si interventiei. Dar nimeni nu iese de acolo minute bune. Intr-un final, realizand ca sansele ca cineva sa iasa si sa vorbeasca cu mine sunt nule, stiind ca acum nu mai era nimic de facut pana Sotia nu se va trezi complet din anestezie, ma retrag in sala de asteptare. Primesc telefoane peste telefoane, de la toate rudele, de la toti care stiau de operatie si vorbesc cu fiecare in parte linistindu-i ca totul s-a terminat cu bine si ca Sotia este la reanimare. Nasii nostri se anuntasera in ziua respectiva ca vin in Bucuresti, asa ca ma suna sa-mi spuna ca au ajuns in fata spitalului si raman surprinsi ca operatia era gata desi era doar ora 8 dimineata. Le spun ca sunt la etajul 3 in hol si ca ii astept acolo. Cateva minute mai tarziu ne intalnim. Mult mai linistit si cu un sprijin moral venit aproape la momentul potrivit, ma calmez si realzez ca ar fi bine sa il caut pe domnul doctor si sa vorbesc cu el despre operatie. Coboram toti trei la camera de garda de la etajul 2 stiind ca la ora aceea raportul de garda este in plina desfasurare. Ne punem din nou pe asteptare pe holul din fata camerei de raport. Aici era mult mai multa agitatie mai ales datorita celor care asteptau vesti despre mamicile ce nascusera sau erau pe punctul de a naste in maternitate. Aproape o ora mai tarziu raportul de garda se termina si medicii incep sa iasa din camera de raport. Iese si domnul Tutunaru si ca de obicei incearca sa evite pe toata lumea si porneste in pas grabit catre sectia de neonatologie. Pornesc si eu spre el, il prind din urma, reusesc sa-l opresc (!) si il intreb despre operatie. Ma expediaza intr-o viteza ce m-a lasat perplex, spunandu-mi cu o mima grava ca vom vorbi toti trei despre operatie mercuri cand vom veni sa scoata firele. Imi intoarce spatele si porneste mai departe, eu ramanand intr-o mare dilema: ce s-a intamplat pana la urma in operatie si ce s-a vazut in laparoscopie? In plus, dupa cum ne si interesasem dinainte, firele trebuiau scoase de-abia dupa o saptamana si nu dupa 5 zile cate ar fi fost pana miercuri. Incerc sa-mi adun gandurile si iau hotararea sa ma intorc luni ca sa iau si dovada concediului medical pentru Sotie si sa vorbesc din nou cu domnul doctor.

Dupa toate astea, cobor impreuna cu nasii la masina si ca sa facem asteptarea mai usoara, ne hotaram sa ne uitam la un film. Deschid laptopul si ne hotaram asupra filmului “Stardust”, “cumparat” cu toate drepturile de pe “PirateBay”. Nu tin sa va povestesc acum filmul, dar vi-l recomand ca o poveste foarte frumoasa, iar Robert de Niro face un rol de zile mari. Nu apucam sa vedem tot filmul ca ne suna Sotia (deja se facuse cam ora 10:00) sa ne spuna ca s-a trezit si ca se simte relativ bine. In plus ne spune ca are nevoie de doua flacoane dintr-un calmat postoperator pe care a trebuit sa-l cumpar de la farmacia din Piata Domenii. Noroc ca este foarte aproape si ne-am deplasat (eu si Nasul) intr-un timp scurt pana la farmacie si inapoi. Ne-am urcat la etajul 3, in blocul de reanimare si am inmanat cele doua flacoane si ceva banuti asistentei ce avea grija de salonul in care era Sotia (de altfel singurii bani pe care i-am dat in spital toata perioada asta). O sun pe Sotie si-i spun ca am rezolvat cu asistenta si sa ma mai sune cand poate sa-mi spuna cum se mai simte. Undeva la ora 11:30 Sotia ma anunta ca a iesit de la reanimare, mai are inca o perfuzie pusa, dar este intr-un salon normal si ca putem sa ne vedem. Urc din nou la etajul 2 de data aceasta, ii aduc ceva apa pentru ca altceva nu simtea nevoia deocamdata si ne vedem. De data asta era inca palida la fata, dar arata mult mai bine, insa nu se putea ridica inca din pat, nu din cauza durerilor ci a ametelii de dupa anestezia totala ce i se facuse. O las din nou singura sugerandu-i sa doarma ca sa-si mai revina. Ma intorc la “compania mea” si constat ca in 3 timpul trece mult mai repede.

In urmatoarele cateva ore nu se intampla nimic notabil, doar ca la ora 3 Sotia ma anunta ca s-a plictisit de stat in spital si ca vrea sa mergem acasa. Revin la salonul ei, o ajut sa se ridice, ramane in pijamalute si papucei, doar ii pun halatul peste ca trebuia sa iasa afara unde era destul de racoare si o insotesc la masina. Pornim spre casa cu o viteza de melc in ideea de a nu zdruncina “incarcatura” pretioasa de la bord si a nu-i provoca suferinte in plus Sotiei, desi la ora aceea circulatia in Bucuresti este un cosmar, iar pe portiunile unde se merge, se merge cu viteza, iar eu incurcam “vitezomanii” dintre doua semafoare. Ignor toate clacsoanele si sicanele “colegilor” din trafic in ideea de a nu-mi face nervi si ajungem intregi acasa, in special “incarcatura”. Ajunsi acasa, ii pregatesc Sotiei patul si o ajut sa se intinda si sa se linisteasca. Mult mai linistit si eu, declar cu toti ursuletii de fata ca Sotia este cel mai tare ursulet din casa si ca ea are intaietate in orice de acum inainte pentru “sacrificiul” facut si o las sa doarma si sa se odihneasca, timp in care incep sa ma invart pe langa ea ca un titirez nestiind ce sa mai fac ca sa-i fac covalescenta mai placuta. Dar despre ce a urmat, intr-un capitol viitor. In capitolul urmator o voi lasa din nou pe Sotie sa va povesteasca. Cum despre ce? Despre operatia de laparoscopie, ca doar ea a fost actorul principal!